Aici aveți un documentar foarte interesant care arată diferența dintre ABA de la începuturi, cu exigențele şi limitele practicilor de atunci, şi ABA de acum.

Există o diferență foarte mare de percepție şi practică între cum se întâmplau lucrurile atunci şi cum se întâmplă în prezent, iar caracteristica practicilor dure, cu pedepse, rigide, foarte stricte, de la începuturile terapiei ABA, o urmăreşte şi în zilele noastre, când lucrurile stau total diferit.

Părinții ai căror copii au fost diagnosticați cu autism şi urmează să înceapă un program ABA adesesa sunt inițial împotriva acestei terapii pentru că “este foarte dură, e ca un dresaj pentru câini şi le face copiii roboți”.

Şi chiar aşa se făcea încă ABA şi în România, cel puțin acum zece ani: copiii erau lăsați să plângă fără o înțelegere prea clară a comportamentului lor, erau lăsați să se lovească chiar foarte grav în anumite situații, erau pedepsiți, uneori uşor – prin a trece la colț, alteori foarte grav – erau încuiați într-o cameră în timpul unei crize, cu riscul de a se răni serios, până când se linişteau. Lucrul era într-adevăr foarte strict, foarte mult timp petrecut la masa de lucru, uneori urmărindu-se primirea unui răspuns din partea copilului afectat de autism, cu riscul chiar de a rupe mese în timpul crizelor lui de furie.

Acum lucrurile sunt foarte diferite. E foarte importantă întâi înțelegerea comportamentului problematic pentru ca o intervenție să fie făcută, nu se mai urmăreşte “normalizarea” persoanei afectate, ci creşterea independenței ei. În fond, fiecare dintre noi avem particularitățile noastre, aşa că nu particularitățile lor reprezintă o problemă, ci neputința lor de a se descurca singuri. Iar independența este deficitară atât din cauza lipsei limbajului, cât şi din cauza întârzierii de dezvoltare pe partea de motricitate şi socilizare.